Se naște un Copil

„Adorarea păstorilor” de Charles Le Brun, c.1689. Pruncul Isus strălucește în staulul întunecat.

Ce sublim. Se naște un Copil și schimbă întreaga istorie. Se naște un Copil și se schimbă cursul anilor, începe o nouă epocă, se proiectează un viitor veșnic. Se naște un Copil și dintr-o dată întunericul este lumină. Păcatul este zdrobit printr-un Copil. Murirea se destramă și își pierde glasul. Muritoarea noastră viață se transformă în Nemurire. Se naște un Copil și suflă Viață. Se naște un Copil și se deschide Cerul și se face liniște pe pământ. Se aprind stelele ca niciodată și se unesc îngerii să aducă vestea bună.

Ce este vestea bună?

S-a coborât în lumea pe care noi am ruinat-o, să o refacă cum era la început – Paradis. A coborât ca să parcurgă un drum presărat cu multă suferință, drum pe care noi nu îl înțelegem în întregime. M-am gândit de multe ori dacă nu se putea altfel. Dacă nu se putea înfăptui un miracol dumnezeiesc sau să se zică un Cuvânt și totul să fie ca la început. Și s-ar fi putut. Dar m-am gândit mai bine și mi-am dat seama că așa nu s-ar fi manifestat Dragostea. Nu am fi înțeles niciodată ce înseamnă Iubirea. Nu am fi știut niciodată cine suntem și încotro ne îndreptăm. Nu am fi știut nici ce e moartea sau puterea ei. Dar moartea ne-a devenit Înviere prin Tine.

Și mă gândesc că „niciodată nu ar fi săvârşit Dumnezeu pentru noi lucruri atât de măreţe şi de minunate dacă odată cu moartea corpului ar fi să se stingă şi viaţa sufletului (…) De ce să nu părăsesc speranţa lumii acesteia şi să nu mă dedic în întregime căutării lui Dumnezeu şi a vieţii fericite?” (Sf. Augustin). Cred că trebuie să înțelegem de ce a venit Isus în lumea noastră și de ce a fost necesară întruparea Cuvântului. Pentru că viața nu trebuie trăită pur și simplu, fără o țintă, fără un scop, ci „(…) pentru această viaţă a trăi pur şi simplu şi a trăi fericit nu înseamnă unul şi acelaşi lucru, deoarece ea trăieşte chiar şi când pluteşte în întunericul său; nu‐i rămâne deci altceva decât să se întoarcă spre Acela care a creat‐o, să trăiască din ce în ce mai aproape de Izvorul vieţii şi să vadă lumina în Lumina lui, pentru a‐şi găsi astfel desăvârşirea, iluminarea şi fericirea” (Sf. Augustin). Fericirea s-a arătat prin coborârea miraculoasă a Singurului care ar fi putut să ne-o facă cunoscută. Și de atunci, Dragostea descoperită ar trebui să facă inimile să se depărteze de pur și simplu, de o viață trăită fără Bucuria divină a Întrupării. Fără speranță, fără pace, fără căutarea continuă a Cuvântului prin care noi avem Viață.

Se naște un Copil care a despărțit o dată pentru totdeauna lumina de întuneric și frica de moarte. Care a luminat pământul și care prin lumina Lui ne-a adus Fericirea eternă. Inimile noastre ar trebui să aibă mai mult decât căutarea aceasta trudită a oaselor, din urâțenia întunericului, din zdrobirea gândurilor, din durerile fără țintă. S-a coborât Lumina ca să traseze Calea și lumina aceasta nu se stinge până când nu vom ajunge la capăt. S-a coborât Dragostea și a mers până la moarte, cu sânge și răni, cu trudă. Și Dragostea nu s-a oprit acolo, că dincolo de moarte ne-a chemat să-i împărtășim dragostea. S-a coborât Pacea și a zdrobit sufletele încătușate și a lăsat suspinul dulce al liniștii. S-a coborât Speranța și prin aceasta s-a desprins pământul de sub picioarele noastre care s-au agățat mai mult de cer.

Se naște un Copil și prin dragostea Lui, noi am devenit iubire.
Se naște un Copil și prin sărăcia Lui, noi am devenit bogați.
Se naște un Copil și prin slăbiciunea Lui, noi am devenit puternici.
Se naște un Copil și prin nașterea Lui, noi suntem moștenitori ai Cerului

De ce e, Doamne, o biserică atât de mare, atât de plină și fără de Tine? De ce e, Doamne, atâta încântare și atât de multă frumusețe și nimeni să o aline? De ce e, Doamne, atât mister și atâta măreție și nicicum nu văd să fii doar Tu cu mine? De ce e, Doamne, liniște deplină și pacea în pereți suspină? De ce, o Doamne, tac și pietrele, și-altarul parcă e-n ruine? De ce? De ce nu-i nimeni să Te vadă? Să le vorbești cu dor nespus? De ce e goală a Ta casă și frumusețea s-a ascuns?

„Bucuria pentru care a fost făcut [omul] a pierdut-o, găsind în schimb nemernicia ce nu-i fusese hărăzită.” (Anselm de Canterbury) Am fost creați într-adevăr pentru bucurie și în bucurie ne-a zămislit Creatorul. În fericire, în iubire, în bogăție. Dar noi am decis să rupem poezia în minciuni și să îi desființăm puterea iubrii. Am decis să stricăm creația supremă și am înrobit sufletul cu lucruri spurcate și nedemne.

„Dăruieşte‐mi‐te, Dumnezeule, regăseşte‐ţi locul în mine! Iată, te iubesc, dar dacă iubirea mea este prea mică, dă‐mi puterea să te iubesc mai mult. Nu pot să măsor iubirea mea ca să aflu cât îmi lipseşte spre a‐mi fi de ajuns pentru ca viaţa mea să alerge către îmbrăţişările tale şi să nu se mai desprindă de tine, până se va adăposti în tainica locuinţă a înfăţişării tale. Tot ceea ce ştiu este că, pentru mine, totul nu înseamnă decât rău dacă tu nu eşti prezent nu doar în mine însumi, ci şi în afara mea, şi că orice bogăţie, dacă nu este Dumnezeul meu, înseamnă de fapt sărăcie.” (Sf. Augustin). Fie ca zidurile Tale să ne fie adăpost și glasul Tău să ne fie alinarea. Fie ca biserica Ta să trăiască înăuntru și înafară. În Tine cu gândul la ceilalți.

a vedea

„Nu înţelegeam că marea mea nenorocire venea tocmai din faptul că eram atât de prăbuşit şi de orb, încât nu puteam să întrezăresc lumina virtuţii şi a unei frumuseţi care trebuie îmbrăţişată pentru ea însăşi, căci această lumină nu o poate vedea ochiul trupului, ci ea poate fi văzută doar în adâncul sufletului.”

Oh, ce vorbe pline cu puterea pe care nici nu o simțim și nici nu o vedem. Oh, ce trăiri ne răscoală sufletul adormit de multe piedici ce nu ne dă voie să respirăm. Oare cum e când deschizi ochii dimineața și e întuneric? Oare cum e când razele soarelui bat timide în geam dar nu avem puterea să le întrezărim. Poate doar le simțim cum ne alintă trupul și sufletul și ne bucurăm. Nu vedem nici cer, nici soare. Nu vedem nici ploaie, nici stele. Nici mamă, nici tată. Dar totuși ne bucurăm, că existăm, că respirăm, că trăim fără să știm prea bine cine ne poartă pe brațe.

Și totuși nu vezi, dar,

Ai bucuria aceea pe care nu am mai întâlnit-o la nimeni. Bucuria aceea când auzi dimineața devreme susurul blând al mamei și când auzi prima șoaptă și atingere a tatălui. Și știi că ești iubită. Știi că ai în jurul tău oameni minunați care îți poartă de grijă, știi, pentru că simți și crezi. Dar cum e să crezi când nu vezi? Cum e credința când în față e întuneric și nesiguranța poate strâpunge sufletul? Și neliniștea se poate cufunda în inimă și trup și distruge orice urmă de încredere. Și cum e când ochii sunt deschiși dar lumina nu pătrunde în ei?

Am învățat de la tine că a te bucura înseamnă mai mult decât ochiul poate cuprinde. Am învățat că zâmbetul trăiește prin simțirea ce o cuprinzi cu mâinile, cu urechile, cu tot trupul. Am învățat că, credința vine în urma auzirii, nu a vederii. Am învățat că, cuvântul are mai multă putere decât privirea. Am învățat că fericirea nu izvorăște din luminile trupului, ci din sufletul ce-L vede pe Dumnezeu. Am învățat că viața e o amăgire dacă nu știm bucuria aceea cu ochii închiși. Și că e o viață fără de credință și fără de încredere.

Cred că viața este mult mai mult decât acele lumini deșarte care ne încălzesc ochii de lucruri amăgitoare. Cred că fără de credința aceea cu ochii închiși suntem goi. Ochii trebuie ținuți uneori închiși pentru a putea vedea bucuria sufletului. „Căci nefe­ricit este omul care, deşi cunoaşte toate acele lucruri, nu te cunoaşte pe tine; dimpotrivă, este fericit acela care te cunoaşte pe tine, chiar dacă nu cunoaşte nimic din acele lucruri.” Și parcă cât e de bine uneori să nu știm nimic, dar să te știm cu adevărat pe Tine. Atât de mult zgomot există, atât de multe vești, atât de multe păreri, și totuși uneori e mai bine să avem ochii închiși la tot acest haos. Uneori e mai bine să ne ascundem și să nu cunoaștem nimic altceva, în afară de vocea Ta.

Trebuie să începem să vedem cu inima. Să avem încrederea aceea oarbă în Dumnezeu, în așa fel încât să avem curaj să ne aruncăm în îmbrățișările Lui.

continuitatea bucuriei

„Pe tine te doresc, dreptate veșnică și nevinovăție frumoasă, împodopită cu străluciri neprihănite și cu încântări de care nu te saturi niciodată. La tine găsim o liniște adâncă și o viață netulburată. Cine intră în tine intră întru bucuria Domnului său, nu va mai avea de ce să se teamă și se va simți foarte bine, cuprins de binele suprem.”

Nu căuta bucuria în cer dacă nu o găsești pe pământ. Mă doare mâna și inima că nu mai știm ce înseamnă fericire și că ni se furișează printre degete umblarea goală și apăsată. Mă doare că tânjim și tânjim cu dor după fericire. După fericirea aceea fără credință. Că nu credem că o s-o și avem. Sau credem că o să o avem cândva, îndepărtat. Nu acum, nu aici. Și mă doare că nu căutăm bucuria acum. Chiar în mijlocul suferinței. Chiar în mijlocul durerii, a bolii, a necazului, a strâmtorării. Nu căuta bucuria dacă nu o vrei acum, aici. Nu căuta bucuria dacă inima ta nu crede că împărăția e aici. Ah, ce mă doare atâta tristețe. Și nu e vorba de lacrimile acelea ce le vărsăm când inima nu mai poate să vorbească, nu e vorba de momentele în care numai liniștea ne poate auzi suspinul. Nu despre asta vorbesc, ci despre acea durere fără de credință. Durerea aceea că ne amăgim singuri că credem în ceva, dar de fapt trăirea se pierde în alte imagini.

„Dar unde aș fi putut găsi asemenea bucurii, dacă nu la tine, Doamne, da, la tine, care făurești durerea în numele legii, la tine, care rănești pentru a vindeca și care ne ucizi ca să nu murim departe de tine”. Îmi place atât de mult cum spune Sfântul Augustin că Dumnezeu e cel care rănește pentru ca El să vindece apoi, pentru că vindecările lui sunt mai dulci și pentru că ne-am dori să fim loviți ca să-i simțim apoi iubirea și dulceața alinării.

Este nevoie de fericire în zdrobirea pe care Dumnezeu o realizează în creația pe care El a zămislit-o. Este nevoie de fericire în suferință și în durere, în boală. Este nevoie de fericire în oameni, în casă, în familie. Este nevoie de inimi pline de bucuria nepătrunsă a veșniciei ce ar trebui să se adăpostească în noi. Și dacă nu ar fi bucurie atunci ce ar fi vorbele noastre? Și de ce am mai avea curajul să rostim cuvinte dacă suntem pierduți în viața asta? Și ce ne face să credem că dacă suntem pierduți și rătăciți în viața asta vom avea parte cândva de altă viață? Mai bună, mai fericită? Cred în continuitate. În firul lung și trasat de la început până în veșnicie. Nu până la moarte. Că moartea nu aduce cu sine fericirea. Moartea nu face nimic altceva decât să transforme fericirea în ceva mult, mult mai măreț, dar doar pentru acei care aici au cunoscut fericirea. Care au mers pe niște urme trasate cu sânge și cu multă trudă, dar urme pline de bucurie, de dragoste, de trăiri sufletești înalte și adânci. Fericirea dorită nu-i pentru cei ce zic aici că ei așteaptă fericirea aceea. Nu cred că cel ce a făurit această stare de fericire și ne-a îndemnat să fim fericiți nu a luat în calcul suferințele și obosita noastră cale. Din contra, țin să cred că tocmai din acest motiv ne-a îndemnat tot mai mult la acest lucru. Știind că „în lume vom avea necazuri”, ne-a spus să îndrăznim și să credem că fericirea este El. Și că inima noastră este împărăția unde El se așează, prin urmare inima noastră este locul în care trebuie să se adăpostească timida fericire. Nu în cer. Nu așteptând-o ca pe ceva de neatins, de necuprins, de neimaginat. Cred că Dumnezeu șlefuiește această bucurie pentru a o transpune atunci în fercirea absolută, deplină, împlinită, desăvârșită. Dar pentru a se reliza acest lucru, sămânța trebuie deja să existe și să tot crească, ca mai apoi fructul să fie dulce.

a cunoaște

O, tu ești preaînalt, preabun, preaputernic și atotputernic, preaîndurător și preadrept, tainic și pururea de față, prea frumos și preatrainic, neclintit și de nepătruns, neschimbător și toate schimbându-le, nicicând nou și nicicând vechi și toate înnoindu-le. Ești pururea mișcător și pururea liniștit, adunând la tine pe toate, dar neavând nici o trebuință, împlinitor și proteguitor, creator și hrănitor, desăvârșitor și căutător, cu toate că nimic nu-ți lipsește. Tu iubești, dar nu te zbuciumi, ești gelos, dar nu te neliniștești, te căiești, dar nu simți durere, te mânii, dar rămâi împăcat, îți preschimbi înfăptuirile, dar nu-ți schimbi proiectul. Tu regăsești ceea ce nu ai pierdut niciodată. Niciodată sărac, tu te bucuri totuși când câștigi ceva, niciodată avar, ceri totuși dobânzi. Ți se plătește peste măsură ca să rămâi dator; și totuși, cine stăpânește ceva care să nu fie al tău? Îți întorci datoriile fără să fii dator nimănui și le plătești fără să pierzi nimic. Ce aș fi putut eu spune despre tine, Dumnezeul meu, viața mea, sfânta mea bucurie, ce s-ar putea spune când rostim despre tine? Și totuși, vai de cei care vorbesc despre orice, dar tac în privința ta, căci vorbăria lor nu-i decât muțenie!” (Confesiuni, Sf. Augustin)

Ce aș putea spune eu despre tine? Cuvintele au nevoie de tălmăcire, iar povestea vieții trebuie scoasă din umbra sărăciei și a lipsei de curaj. Mă gândesc la pământul aceasta ce are nevoie de aer proaspăt să Îți respire cuvintele și să le trăiească. Să creadă în tine și să creadă că fără tine nu există viață. Dar altceva vreau eu să spun.

Vreau să vorbesc vorbele tale. Vreau să mă transpun într-o imagine a unei realități necunoscute. Și pentru asta câteodată simt nevoie de liniște. În ascuns, în pustiu, în mine. Câteodată mă ascund, ma duc cu gândul și inima și mă prefac într-un morman de morminte moarte. De piatră, sfărâmicioasă, uscată, vinovată. Câteodată mă prefac într-o așteptare ciudată de cuvinte oarbe și las ca trăirea să vorbească prin simțuri, prin mișcare, prin uitare. Și câteodată fug de mine și de ceilalți. Și câteodată am nevoie de zdrobirea sufletului ca să te cunosc pe tine. Și odihna și liniștea mea nu își mai găsește adăpost decât în îmbrățișarea ta. În suflare ta. În dragostea ta.

Trebuie o zdrobire inteorioară atât de puternică încât să poată distruge orice urmă de noi, de om, de trup. Cu cât suntem mai aproape de noi, cu atât suntem mai departe de tine. Și totuși, tu ești locul nostru ascuns, tainic, îmbibat cu multe lacrimi și sânge. Și totuși, cu cât ne depărtăm mai mult, cu atât tu ne apeși mai tare, ne străpungi cu săgeți ca să cunoaștem că doar tu dai viață și cu cât fugim, cu atât tu lovești mai tare. Că nu lași creația ta să aibă liniște până când liniștea lor nu ești doar tu. Și cum poate avea un suflet creat liniște până când creatorul nu îi este odihna?

cunoașterea mea dacă nu este despre tine nu este cunoaștere și viața mea dacă nu este în tine nu este decât moarte.



Create your website with WordPress.com
Get started